Un zambet pentru varsta a treia. Umil. Draga Raluca.

Post lung, anevoios, anost si plicticos, cu clasicele poze la sfarsit. Pt ca fotografii n-am reusit sa fac.

Partea I – despre oameni frumosi care m-au gadilat.

Azi m-am simtit.. bine. Mai bine, ca in ultima perioada, oricum. Si pentru ca binele e relativ, la fel si fericirea, o sa-ti povestesc (despre) ce si cum. Am zambit iar, am facut poze cu placere si dedicare, m-am bucurat la lucruri mici si simple, la fel ca si conceptele enuntate mai sus.

Printr-o intamplare fericita, m-am trezit in masina bunului C.Pop, in drum spre Serbarile Campinei. Stiu o sa razi – ce dracu caut eu la Serbarile... Campinei?! Ei, m-au vazut trist si degradat si ca sa mai schimb peisajul, am plecat cu el si cu maestrul Vasile, sa schimbam aerul, sa mai vedem altceva, la Campina, unde mai sus amintitul C.P. participa la organizarea evenimentului. Mi-am luat aparatele si m-am dus cu ei, cam indoit, pentru ca oricum nu mai am demult chef de nimic, ca sa fac o poza, sa schimb peisajul, si eventual sa ajut cu ce pot in proiectul asta (si cateva viitoare, despre care o sa-ti spun mai multe). Pe scurt – cei ce organizau serbarile au adus acolo 3 corturi, 3 pavilioane din Bucuresti, in care tineri artisti organizau ateliere gratuite pentru campineni si alti doritori. Intr-unul puteai picta in acrilice pe lemn. Intr-altul, puteai lua lectii de olarit (si modelajul lutului). In ultimul, gustai un pic din tehnica mozaicului.

O sa vorbesc aici despre artisti, si despre ce inseamna asta, despre cum, mic si umil fiind, cu atat mai mare plecaciunea mea in fata lor, cu cat artistii astia mi-au smuls o umbra de traire voioasa si vesela din umbra-mi de suflet chinuit.

Caci printre toate ale targului, mici, bere, gablonturi, posete, portofele, ceasuri, icoane, "toate obiectele sfintite", chimire ieftine si urate, cactusi, plante, cosmetice, fanfare, pastrama, hamsii, Benone Sinulescu, muzica populara si toate cele ale unui orasel de munte... ei, printre toate astea, bulucul cel mai mare era in fata standurilor noastre, cu lut, vopseluri, aracet si cioburi colorate.

Caci am vazut oameni transfigurati, imblanziti, daca vrei, inmuiati si deveniti iar copii... am vazut ochi goi, si expresii fara expresie, fete rosii si batute, trasaturi dure si adanc crestate, de oameni muncitori si simpli... pe toti i-am vazut preschimbandu-se frumos, in copii inteligenti si interesati, uitand de griji, de cacatul vietii cotidiene simple si anoste, uitand de fotbal, mici, manele si Libertatea, uitand de haifaiv, de OTV sau clasicul porn... Stafiile printre care umblu zilnic, si cu atat mai mult intr-un orasel in care viata... e simpla si limitata pana la abrutizare, oamenii astia dezumanizati, corpurile astea, au prins viata si licar in ochi (ala pe care il caut si eu demult...), au capatat brusc sens, fie si numai pentru cateva ore sau o zi... ca un fluture frumos. Oamenii astia lipsiti (in opinia mea) de cele mai elementare sensibilitati sau preocupari pentru frumos, au uitat sa injure, sa icneasca onomatopeic, sa scuipe, sa fie brusti si violenti, s-au incalzit si s-au imblanzit.. si s-au jucat. Au uitat toata viata lor de pana atunci, fie si numai pentru o clipa, au refuzat micii, bautura, spectacolul, circul si painea pentru popor, tarabele infecte cu cacaturi de toate felurile si de niciun fel... si s-au imbulzit, cuminti, ordonati, amabili si jucausi, in fata corturilor cu... minuni. S-au murdarit in lut, s-au patat pe hainele lor de sarbatoare, pe pantofii luciosi, pe tricourile siclam si pe blugii cu imprimeuri... si nu le-a pasat. Copiii-parinti le luau pensulele copiilor lor, se sfatuiau si pictau, asezati in banca, ca la scoala. Gospodinele caselor campinene au uitat oala si coaforul si barfele de bigudiu, si-au facut, cu zambetul pe buzele rujate roz electric, cate un mozaic grosier.

Oamenii astia nu mai erau ei... sau de-abia acum incepeau sa se nasca. Tigani si cocalari murdari sub unghii, cu sticle-diamant drept cercel in ureche, tricouri mulate rosii cu dragon... pictau, sau ascultau atent si cuminte ce le spunea mesterul olar. Zambeau. Asteptau.Taceau. Intelegeau. Licareau. Ii interesa. Pictau. Modelau. Zambeau.

Pentru mine – caci bine imi cunosti parerile despre marea majoritate a rasei umane si in special, parerile despre romani – toata transfigurarea asta magica, a fost un spectacol divin, o epifanie. Era ca si cum vedeam un caine vorbind (nu e bine, pt ca de multe ori, stiu ca vorbesc si ca sunt mai buni si mai inteligenti decat oamenii)... era ca si cum vedeam un vierme imbracandu-se, mergand in baston sic si discutand despre semiotica imaginii la Barthes, daca vrei. Era ca si cum o bila de plastic mi-l explica pe Nietzsche.

Ce inteleg de aici – e ca rasa umana se poate salva. Daca-i dai cacat, mananca cacat si cacat se-alege. Dar daca ii dai culoare, magie, il atragi cu lucrul mic si colorat, pe care sa si-l compuna cu mainile lui, sa dea sens amorfului, daca-l lasi si il inveti cum sa investeasca cu valoare o bucata de lemn colorata sau un bulgare de lut... atuncea obtii altceva. Ceva mai bun, si mai frumos, mult mai frumos, si mai apropiat de utopia unei rasei... umane (ce cuvant puternic...!) Ii trebuie atat de putin. Incepe cu copiii, caci sunt mai sinceri si mai inteligenti, si vei ajunge si la parinti, sau daca nu, macar vei fi pregatit o noua generatie, mai buna.

Si pentru toate astea, am zambit. Le-am furat cate un pic din fericire, privind hoteste prin lentila, ascuns dupa aparat si ochelari de soare. Radeau la mine copii si oameni mari "copilizati" deopotriva. Si se jucau impreuna, si ... creau. Erau frumosi oamenii astia. Doamne, de cand n-am mai gandit asta, daramite s-o simt si sa o zic...!!!

Partea a II-a – despre oamenii care au dat viata momailor. Despre artisti.

Le multumesc aici artistilor. E un cuvant mare, vedem ce e cu el imediat. Le multumesc lui Alex si Cristinei (care erau frumosi pt ca faceau ce faceau, si care aveau mainile frumoase, manjite de culori, si care se iubeau simplu si frumos, in Fiat-ul lor vechi si alb, care pornea greu, si care avea o valiza verde, la fel de veche, in spatele lunetei) care au picat si i-au invatat pe ceilalti, care au taiat faianta si le-au lipit in chip de mozaic. Le multumesc lui Mircea si lui Edy, care faceau mai de toate, si ii mai multumesc lui Nea Titi, faimosul mester olar si profesor la Arte Plastice. Si Dianei ii multumesc, fata de preot care picta oale de lut si surorii ei pe care nu mai stiu cum o cheama, dar care era vesela si vioaie si avea si un copil, si caini multi, si era casatorita cu Edy, ala de mai sus, care avea o casa cu curte frumoasa, linistita si simpla, la Valea Calugareasca. Pentru toate numele gresite imi cer scuze, nu retin, sunt idiot. O sa verific si remediez daca e ceva. Si pentru cei pe care i-am vazut, dar nu stiu cum ii cheama, si lor le multumesc, si scuzele mele.

Fata de ei am un respect imens, caci astia nu sunt wannabe's, sunt reali si puri, sunt old school, sunt simpli si totusi atat de bine-exprimati de si fata de sinele lor (intelegi? Intelegeti??!). Sunt veseli si frumosi, simpli si deschisi si prietenosi si activi si visatori, dar intr-un mod placut si discret. Sunt timizi si discreti, si totusi nu sunt asa. Fac ce le place, cand vor, pentru ei. Pleaca, cunosc alti oameni, sunt linistiti si calmi, permisivi, accepta si inteleg multe. Sunt calmi (stiu ca am mai zis), sunt... IMPACATI. Sunt liberi. LIBERI... Doamne...!!

Pe ei ii respect si le multumesc pentru toate astea. Ii iubesc si ii urasc, umil si mic, in acelasi timp, pentru ca sunt tot ce mi-as fi dorit eu sa fiu, dar nu (mai) reusesc. Oricat as cocheta cu asta (nr. actul artistic), nu reusesc sa ma apropii. Astia sunt puri. Eu sunt urat si pervertit pe dinauntru, si prin urmare, nu reusesc sa fiu un om mai bun. Si de aici, totul se leaga, daca stai sa te gandesti. Eu sunt de un dualism fioros, gretzos si pagubos, care ma duce la pierzanie. Din toate ale artistilor, am luat ce era mai rau – un mal de vivre iremediabil, nelinistea si niciodata-satisfacut-ul, teama, imposibilitatea de a ma intelege si de a ma exprima pe sine, haosul emotional si psihologic samd, caci nu as mai termina. Dar nu vorbim aici despre mine. Spun doar, ca ii respect si le zambesc trist, pentru ca ii invidiez sincer, si cred, cu tarie, ca sunt oameni mai buni ca mine. Pentru toate cele de mai sus. Pentru ca sunt simpli si pentru ca se iubesc simplu si frumos, pentru ca fac ceea ce fac cu o placere care atinge, intr-o secunda, mase intregi de brute, si le preschimba, asemenea unui val de pulbere magica si colorata. Ei sunt...ASA. Eu... nu mai pot nici macar sa plang.

Discutie separata face arta lor vs. pseudo-arta fotografica, pe care cu ipocrizie ma consider ca incerc sa o practic.

Caci ce e fotografia, daca nu o bafta perversa, o hotie, un furt si o ascundere ipocrita in spatele unei masinarii tehnologizate si mecanizate? Lentila mea e cutitul pervers al voyeur-ului, care isi substituie realitatea mica si de cacat, cu vietile mai colorate si mai frumoase ale altora. In fotografie, furi, ajutat si asistat. Colectionezi pervers, emotii si trairi, pe care nu reusesti sa le exprimi vreodata, pe care nu le ai, pe care ti le-ai dori. Fotografia e o minciuna idealizata si perversa.

Pentru ca ce e lutul caruia-i dai forma, pensula, lemnul si culoarea, daca nu viu, cald, uman, frumos, emotie pura?? Baga-ti mana, murdareste-te pan' la coate, amesteca-ti lacrimile cu culori si transpira in lutul pe care il modelezi, rasufla peste panza, ineaca-te cu praf, da-ti peste degete, taie-te, raneste-te sculptand, sudand, contorsionand metal... fa asta cu mana ta, si nu-i privi pe altii prin pereti de sticla deformata ce iti arata o pseudo realitate.. pe care ti-ai dori-o, si pe care nu o ai...

LOR le multumesc, artistilor puri si simpli. Caci iata, si pe mine, masca si umbra deformata a celui de demult, au reusit sa ma imblanzeasca, macar pentru o zi.

Mestere C.P., mersi pentru ideea minunata si pt ca ai tras de mine sa. La fel si maestrului V., vioi si linistitor, ubicuu, ca de obicei.

Pseudo-incheiere, pe un ton tragic.

...asadar, draga Raluca, o sa-ti mai povestesc ce e cu mine, daca gasesti dispozitia si timpul de mai trece pe aici, rugandu-te sa ai grija de tine si de ce ai prin cutiutele tale, de pe-acum deja prafuite, presupun...

O sa o mangai pe Ema, care... nu era convins pana acum... ma iubeste, in felul ei de pisica. Cat de mult semanam...! E foarte tare, ca e un animal simplu si mult mult mai bun decat multi dintre noi.Venind acasa, m-am spalat cu periuta ta de dinti. E frig afara, si intuneric. Si-n casa e frig.

pisicutza a scos-o Pop, pt ca ne-am gandit ca era pericolul sa cada... in ce ne zbatem noi zilnic.

NU era Husky.

la 9 dimineata, mosul artist punea tare, la un casetofon, Deep Purple. Pt ca asa voia el. Trebuia sa-l pup.