Am o mare fobie de mancarea facuta de altii, adica nu de maica-mea sau (si aici o sa imi sariti in cap) de restaurante. Ma oftica pomenile. Din mai multe motive, insa in principal, pt ca este o mancare facuta de altii, in vasele lor, cu mainile lor, cu ingredientele lor. Nu suport. Am mari probleme cu treaba asta, stiu ca teoretic, totul e foarte ok, poate chiar gustos si aseptic, ba chiar si apetisant, dar nu pot. E un prag psihologic. Se aplica chiar si la rudele foarte aproiate, usor atenuat, insa se amplifica cu cat gradul de rudenie, relationare sau asociere creste. Pana si senvisurile de la prieteni ma inspaimanta. Cu toate astea, la restaurant mananc fara niciun fel de probleme.
Despre metrourile moderne, noi. Sunt unii care atunci cand se aprinde/activeaza butonul de deschis usa, apasa o data, de doua ori maxim, in sila, cu dezgust si dezinteres, apoi renunta. Ca si cand nu ar conta daca coboara sau nu, nu ii grabeste nimeni. Norocul face ca intotdeauna, in spatele lor, altul mai hotarat, intervine salvator si da de cap butonului, eliberandu-i pe toti. Da ma amuza sila, superioritatea alora, care apoi renunta. Doar stau si se uita ca vitele. Nu merge. Si ce? Nici macar nu fug catre alta usa. Doar stau.
Acuma, si butonul asta are ceva ciudat. Se aprind mici leduri verzi in jurul unui cerculet metalic. Ce faci? Pui degetul acolo, ca pe un touch screen? Sau trebuie sa si apesi? Cat trebuie sa pastrezi contactul ca senzorul sa te detecteze? Daca apesi, daca e buton si nu senzor, atunci de ce nu e nimic mecanic? De ce nu intra inauntru macar un pic, cand apesi? Se pare ca totusi e un senzor. Pt ca nu se apasa, se atinge. Si totusi statistica* arata ca reactioneaza mai bine apasat. Cand aplici presiune. Si totusi nu e buton.
*dupa un studiu realizat de mine, observatie personala asupra altora si practica mea.
Merourile noi au niste scaune dubioase. Alea lucioase, albastre. Aluneca. Mai ales cand sunt imbracat cu pantalonii Bilabong pe care i-am luat din Pula, parca stau cu curu pe gel. N-am pic de aderenta.
Si mai e o faza cu scaunele astea. Io n-am patit-o, explic mai jos de ce, dar am vazut la multi. Cand se ridica, dupa ceva timp, fie vara sau iarna, oricum e cald in metrou, sub pasagerul de acum odihnit, ramane o semnatura, o amprenta cat se poate de personala: linia clara a bucilor, de fapt a comisurii interbucale, a shnitzelului. O dara de condens, de transpiratie. Toxinele aluia, transpiratie si practic, pisat, acolo pe scaun. Pe nimeni nu deranjaza, nimeni nu observa, ba mai mult unii scot un servetel (am vazut!) si il sterg practic, la cur, pe ala dinaine, si se asaza acolo.
Acuma. De ce n-am patit-o: pentru ca stau inteligent, daca stau jos, ceea ce rar se intampla, cand sunt mahmur ca o curva pirat sau cand mi-e extrem de lene. Stau inteligent adica ma fatzai, imi schimb pozitia, ca sa respire dedesubtul. Si oricum eu nu asud, nu prea transpir, sunt un sistem perfect reglat, nu put, sunt curat, si de regula, toate produsele mele corporale sunt ok, elegante, pentru ca sunt sfant. Ca un ascet. Ca un mistic sufit.
Ma oftica cutiile de pateu. Au o bordura metalica, ramasa de la deschidere, care te impiedica sa iei tot pateul, corect. Ramane acolo, sub bordura aia. Practic arunci pateu in greutate de cateva grame bune. Ma oftica asta ca principiu.
Vanessa Paradis are o strungareata imensa. Ma cac in ea, ma dezgusta, nu ma excita deloc. E un defect, o dereglare genetica. Nu e nimic sexy in asta, cum spun unii. Dintii trebuie sa fie perfect aliniati.
Ma oftica filmele italienesti si cu atat mai mult, filmele italienesti de aventuri. Ma oftica in general coproductiile (ce tare e asemanarea lexicala cu cuv. Coprocultura! Vezi, ceva adevar e aici…), ma oftica Sandokan, si nu suport nici macar ideea de Rumburak.
La fel, ciudat e ca, de regula, orice produs German, are garantia calitatii. Ei bine, asta nu se poate spune si despre pornografie.
