Am visat un scenariu de film, marti 1 decembrie 2009, m-am trezit din visul asta.
Nu stiu inca daca e un vis hipermnestic, sau un caz de criptomnezie in care am vazut sau mi s-a povestit asta, sau e chiar inventia mea – voi investiga mai tarziu, important acum e sa notez detaliile.
Sat uitat si sarac, la marginea Romaniei, sat de frontiera, undeva la granita cu Cehoslovacia (atentie, Cehoslovacia, nu Cehia sau Slovacia). Iarna spre sfarsit, lumina plata, difuza, bolnava, gri. Condusi de un barbat (poate primarul?) mai toti oamenii satului, o mana de locuitori ce traiau in mizerie vor sa plece in masa. Actorul care ii conduce – e unul cu mustata si cu fata rotunda... e un Ion Lucian tanar. Acelasi peisaj romanesc dezolant, comunistoid, dar de fapt atemporal, pentru ca acolo nu vedeai nicio urma de stapanire, de regim sau de administrare, il simteai doar, prin faptul ca oamenii doreau sa fuga "la mai bine". Gospodarii desantate, ulite rupte, pline de moloz si glod, pline de glie. Case darapanate, doua nu sunt la fel, nici garduri nu mai au la curte, delimitarea spatiului e relativa, oricum proprietatea aici e putin importanta, pentru ca de regula, e inexistenta.
Si intr-o buna zi, ca vorbiti, dar totusi extrem de natural si spontan, satenii pleaca toti, insiruti, grupati in spatele conducatorului, catre granita cu Cehoslovacia, catre linia de frontiera, catre postul vamal, cu intentia vadita de a ajunge si de a trai dincolo. Oamenii sunt murdari si prost imbracati, cu cizme pline de noroi, scalciate si cu talpa rupta sau mancata. Femeile strang sub gat basmale (una era rosie), basmale peste caciuli, unele au capot! Si toti merg cu mainile in buzunare, incalzindu-se cum pot. Abur pe gura si pe nas. Capetele plecate, adusi toti de spate, si mai tineri, si mai batrani, cu copii, caini si cu o bruma de bagaje – oricum nu aveau ce lua. In spate ulitele pustii, satul cazut si darapanat care se uita stramb la cei ce il lasa. Conducatorul oamenilor se cearta cu 2-3 ramasi. Ei n-au vrut sa plece. Fumeaza mahoarce, scuipa tutun si injura printre dinti, un pic alcolizati (asa erau de obicei sau poate impinsi de vestea exodului in masa). Au minile in buzunarele unor pufoaice gri sau odata albastre, spalacite si murdare, ca cele ale lucratorilor in mina sau intr-o uzina in care e frig, sigur ati vazut. Poarta sepci stil Ceausescu. Un pic de soare, lumina difuza dar mai vie. Aburul scos pe gura si pe nas in timp ce se injura cu patos, romaneste, se observa clar, in timp ce o raza de soare il loveste din spate.
Astia 2-3 ramasi nu vor sa plece, nu cred in initiativa. Ceva de genul – ce mi-e acolo sau aici, tot viata aia de cacat o avem; macar aici suntem la noi acasa, de ce sa stam printre straini; mai da-i dracului si p-aia ca tot comunisti sunt; mai buna mancarea noastra; "...mniezau...!!"; etc. Latra din varful ulitei la cei care coboara turma inspre postul de frontiera. Numai conducatorul celor care pleaca se intoarce si le zice ceva, fara prea mare convingere, ceilalti parca nici nu-i aud, merg mecanic cu mainile in buzunare si capul bine varat intre umeri, parca tristi ca pleaca, dar neuitandu-se spre ce se indreapta. Pentru ca Cehoslovacia, postul de granita, linia de frontiera, in fine, era la cateva sute de metri mai incolo. Se termina satul romanesc, ulita, urma un zidulet paraginit din placi de beton armat, un gard de plasa de sarma prin care se putea intra, o mica depresiune (tot coborai) apoi un mare(adica lung) gard de sarma, cu o deschidere in el si o bariera – acolo soldati cehoslovaci te controlau la ... acte.
Oamenii nostri incolonati incep sa sara prin plasa rupta a gardului care delimita cumva satul, teritoriul romanesc. Curios ca desi fiind destul de multi, o aparitie totusi, soldatii cehoslovaci, patrulele de graniceri, care deja erau destul de aproape, nu spuneau nimic. Zambeau tamp sau mai indrugau ceva in limba lor si fumau. Grupul de romani ajunge la cativa metri de punctul prin care se trecea granita, adica printre 2 soldati si o pseudobariera. Cineva spune (nu stiu daca cel care conducea grupul sau o mama unui copil sau unei batrane): "si cand treceti, semnati acolo, mazgaliti ceva ca tot nu se intelege, ca si cand ai semna... [indescifrabil, sau am uitat]"
Unul cate unul romanii trec printre soldati, de abia se uita in ochii lor, dar totusi parca mai vii ca inainte. Soldatii cehoslovaci n-au nicio urma de rautate, ba chiar par ca se bucura de vizita. Nu comenteaza nimic si ii lasa pe toti sa intre... in Cehoslovacia. Detaliu pe soldat cehoslovac, granicer: haine kaki de armata, chipiu de panza, de doc, un pic mai inalt (stiu sigur cum arata, l-am vazut pe undeva), uniforma kaki, doc, subtire si decolorata, pantalonii varati in niste bocanci inalti, negri, si bineinteles murdari, ca era acelasi noroi pe jos. Cu o mana sprijina o pusca de panoplie in picior, tinand-o de teava, sau pe jos direct. E o pusca lunga, destul de masiva, cu pat greu de lemn. Dupa cum arata, nu se stie daca se mai poate trage cu ea, oricum nimeni n-are intentia, e doar un accesoriu, un toiag de granicer. In mana cealalta, o tigara fara filtru, din care fumeaza strans si des. Figura soldatului – nebarbierit de 3 zile, neingrijit, riduri de expresie adanci, proeminente si expresive, nu de batranete, ci de la vant si stat afara, in frig, o viata intreaga. Sunt zambitori si blajini, blanzi, un pic tampi. Fumeaza si scuipa mic cu buzele uscate resturi de tutun care le intra in gura cand trag din tigarile ieftine. Rad cu gura deschisa, au un ras inghetat, un ras larg care lasa sa se vada ca le lipsesc cativa dinti. Restul sunt galbeni sau plombati.
Afara soare, e o lumina buna, de contur, jongleaza forma, e de bun augur, s-a insorit, s-a mai incalzit.
Si trec romanii nostri cu totii, si aici e chestie interesanta: imediat dupa granita, dar IMEDIAT, exista un pseudo-sat, o asezare, daca vreti, cu case si ulite, un mic satuc al granicerilor, probabil, cu case de lemn, cu etaj, cu bar cu pian, cu curve si tot ce vrei. Pe jos, aceiasi glie, dar parca mai asezata, mai uscata. Nu te mai inoroiai instantaneu pana la gat. Retineti ca de aici (suntem acum pe teritoriu Cehoslovac, imediat dupa linia de frontiera, in asezarea asta) se vedea foarte bine si clar satul romanesc, Romania, la doar cateva sute de metri. Aici toti vorbeau cehoslovaca, niciun roman. Dupa gardul cu pseudobariera si cu 2 soldati – Cehoslovacia pura, cu limba si tot. Singurii romani – delagatia noastra. S-au mai animat un pic acum, bine, si afara s-a mai dezmortit. Scot capul dintre umeri, se mai indreapta de spate, se uita in jur, cerceteaza, parca si incearca zambete. Cei din satul Cehoslovac nu sunt deranjati de vizita asta. Le zambesc de pe margini, din prispele podite cu lemn. Fumeaza si zambesc. Ai nostri tot merg pe ulita principala, incet, uitandu-se in jur. "Suntem dincolo! Suntem in Cehoslovacia!"
Detaliu ciudat pe unul din romanii exilati – un copil... (si aici intervine visul, copilul eram EU, dar totul, retineti, e parte din film) Dintr-o margine de drum, de langa un gard, iau cu mainile goale (sau cu manusi rosii, spalacite si mudrare, cu un deget) zapada sa fac un bulgare. Zapada nu mai e decat pe langa garduri, unde s-a troienit. Altfel afara e destul de cald, si e mocirla si noroi. Mi-e scarba. Vad bine zapada asta, o simt, o miros. E plina de praf aruncat din drum, de zgura, de funingine. Daca o mananc, ma gandesc, sigur nu e buna si apoasa, ca cea din varf de munte, e sarata si cleioasa, imi vine sa vomit. Iau prea adanc si iau cu noroi, de dedesubt. Iau cu fire de iarba, cu fire de par ratacite. Mi-e sila, o curat, vreau totusi sa fac un bulgare. Il arunc intr-un soldat cehoslovac de pe marginea drumul, de vizavi, il lovesc in mana, rade. Mai fac un bulgare. Gasesc in el... in zapada de dedesubt, o rata moarta pe o farfurie de plastic, inghetata intr-o pozitie absurda, cumva stand in fund si cu ciocul intre picioare, cu capul aplecat spre stanga. O iau de un picior, pt ca e rigida, ma uit la ea, avea inca puf gros. Zic eu, sau gandesc, sau cineva imi zice: "E rata cu capot!" O arunc in sila, imi fac bulgarele de zapada murdara. E un bulgare gri, topit, amorf, inform, urat. Il arunc razand in capul unei fetitze care era destul de departe. O lovesc fix in sapca albastra cu cozoroc – ii sare sapca. Rad eu, sunt multumit de reusita (cata precizie!), rade si ea, rad si cativa cehoslovaci (cata precizie!... gandesc si ei).
Time lapse masiv. Asta nu vedem, doar intuim, stim... Trec ani (mai mult de unul, mai putin de 3. Deci cam 3 cred, da). Romanii nostri traiau practic in acel satuc cehoslovac. Erau la cateva sute de metri de satul lor parasit, dar erau dincolo, printre cehoslovaci. Aveau fiecare acum rostul lor, erau integrati acolo, in satul din granita. Unii erau macelari, altii pielari, fierari, unul avea o bodega, copii se jucau pe ulite, una parca devenise curva, altii parca isi facusera chiar si mici gospodarii.. in fine, erau perfect integrati.
Deznodamant brusc: intr-o buna zi, la fel de senini cum au fost si cand romanii au venit, cehoslovacii ii iau calm pe toti si ii dau afara, fara violenta sau explicatii. Parca nu vorbeau, sau parca nimeni, dupa atata timp, nu le invatase limba si nu se puteau intelege.
La fel de brusc, asa, simplu, direct, fara tam tam, romanii isi iau bruma de lucruri si pleaca inapoi. Vedem fix cadru invers, cu ulita satului de froniera cehoslovac invers, vedem acum granita, bariera, soldatii, cehoslovacii privind si fumand de pe margini, din prispele podite de lemn, acelasi noroi, aceiasi romani, intristati de plecare, infrigurati, cu mainile infipte in buzunare rupte, femeile legandu-si basmalele sub barbie, capetele si privirile atintite in glod, iarasi, nimeni nu scoate un cuvant si nu se uita inapoi. Exact ca o vizita prelungita.
Nici cehoslovaci, nici romani – nicio reactie, nici intre ei, nici unii cu altii, exact ca la venire, nimeni nu vorbeste, romanii tac apasati, cehoslovacii zambesc tamp si fumeaza.
Camera urca, in zare vedem granita, bariera, drum serpuit, depresiune, mic deal, garduri darapanate si pe o coasta de deal, satul romanesc.
FIN.
