sin coherencia

--> Cat de naiv eram deunazi cand afirmam ca nu o sa ma supun niciodata compromisului. Nimic mai fals. O recunosc cu durere si mare amaraciune, intrucat realizez azi ca orice fel de alegere coporta un compromis intrinsec. Astfel, daca memoria nu ma inseala, o problema are mai multe alternative. Alternativele reprezinta solutionarea acelei probleme, insa niciuna dintre solutii nefiind  indeajuns de satisfacatoare. Alegi intre doua chestii (sau mai multe ?!) care se exclud reciproc. Oricare dintre alegeri presupune o disonanta cognitiva. Practic, renuntarea la un lucru in favoarea altuia. Ceea ce presupune defavorizarea celui dintai. Astfel, chiar si in situatia ideala in care punctele favorabile sunt superioare, cantaresc mai mult fata de cele nefavorabile, tot discutam de o renuntare, deci o neliniste, care compune, printre altele, drama omului modern si inzestrat cu oaresce inteligenta. Truism si corolar: cu cat esti mai inteligent, cu atat vei fi mai nefericit si mai chinuit in alegerile facute. Asadar, oricum ai da-o nu e bine, sau popular intelepciunea ne invata : si cu pula in cur si cu sufletul in rai nu se poate.  Solutie : sa dobandesti zen-ul si impacarea, balanta, incat sa poti accepta aleageara facuta, cu care oricum, ar trebui sa fii oricum fericit – pentru ca pana la urma, e a ta, proprie, voita, lucida, personala, sau cel putin ar trebui sa fie. Dar poti ? Poti pe dracu.

Candva, cateodata, mi-as fi dorit sa fiu atat de imbecil si limitat incat sa fiu perfect senin. Candva un prieten mi-a spus cum ca am fi amandoi sortiti, destinati vesnicilor intrebari si vesnicei nemultumiri. Si cumva cu jumatate de gura am ras, cu un ochi am plans, pentru ca tind sa ii dau dreptate prietenului in cauza, mai ales cu cat pot sa spun ca atunci trebuie sa fiu pregatit pentru o existenta a dracului de grea. Vesnica nemultumire si analiza continuua, dificultatea in a lua decizii – sunt toate extrem de greoaie si chinuitoare, consumandu-te enorm. Mare povara si mare cruce de purtat.

--> Acum. Din fericire, observatiile clinice m-au condus la concluzia ca din neliniste si nefericire se naste creativitatea. Actul creativ, tind sa o afirm (hic et nunc…), inmugureste frumos cand esti nefericit (mai putin din neliniste). Iata un posibil raspuns la faptul ca unii cauta, poate subliminal, situatiile defavorabile lor, spre a dobandi starea de mizerie. In care, iata, iarasi, altii se complac pe termen indefinit. Desigur nici paroxismul nu e de recomandat in astfel de machiavelisme, intrucat poate produce exact opusul – anume delasarea, irosirea galopanta si exponentiala a resurselor energetice si psiho-emotionale care nu duc, daca mai e nevoie sa o zicem, la nimic bun.
Daca n-am mai creat nimic demult inseamna ca am fost cel putin linistit, impacat, potolit, domolit. Accept asta? Da. Dar in detrimentul actului artistic care ma implineste. Asadar – cum poti fi impacat cu astfel de alegeri ?

--> La intrebarea (rautacioasa, malitioasa, tind sa cred, pentru ca esti intrebat de regula asta fix pentru a ti se confirma raspunsul pozitiv dinspre emitator, deci a ti se arunca in fata) esti fericit ? sunt rezervat in raspuns. Asa ca raspund ca fericirea este relativa, ceea ce este in fapt, cat se poate de corect, intrucat starea de fericire e subiectiva, raportata individual la nivelul asteptarilor si mai departe la grad de inteligenta, evolutie spirituala, nevoie primare samd. Corolar, produs candva doar pentru ca suna bine, caci conform explicatiilor de mai sus, nu sta neaparat in picioare : Cea mai dulce razbunare e sa fii fericit.

--> Toate lucrurile care imi plac cu adevarat le remarc abia dupa ce au trecut, si trec de regula atat de repede incat nu imi permit sa zabovesc asupra lors au nici macar sa le remarc. Revin apoi, dintr-o memorie vizuala, o pata optica, o imagine fantoma, remanenta, spre evaluare si regret. Corolar : (mai) toate lucrurile care imi plac le las in urma. Corolar : Cateodata nu remarci lucrurile daca te uiti direct la ele, daca le fixezi, ci le vezi daca te uiti in alta parte sau cuprinzi cadrul general. Atunci ti se arata si le percepi din ce in ce mai clare, mai evidente, undeva in neclarul si zonele periferice ale campului vizual si in extenso, perceptiv.

--> Caciula, in sinea sa, e un obiect penal, rusinos. Vezi caciula ca simbol al rusinii, acceptare-constientizare a statutului si raportului de forte, mototolita in mainile frematande ale clacasilor in fata boierului/stapanirii. Caciula ca simbol al umilintei. A te caciuli. Putine caciuli iti stau decent. If any. If ever.

--> Cateodata am impresia cu unii exista doar pentru a mai apuca inca o zi, adica doar sunt, fiinteaza, exista bazal, animalic, fara dialoguri interioare, dileme sau apasari, fara idealuri, nelinisti, fara pasiuni mistuitoare sau macar aspiratii si ambitii. Si atunci nu pot sa nu ma intreb de ce sa mai existi.

--> Diferenta intre posomorala si voiosie sau repaos psihic (mizer) si stare lucida, vigila, este de 2 beri.

--> Pe atat de special si diferit pe cum imi place sa ma vad (metehnele histrionismului care imi compune printre altele umoarea) pe atat descopar ca am trait, pana la momentul prezent, destul de banal si programat. Astfel, simt ca am avut o copilarie frumoasa, plina de joc, urmata de o adolescenta apoi de o tanara maturitate cu dileme, drame, traume, bucurii extatice, afecte, haos, oameni, bafta, intamplari, amoruri, prietenii, dragoste mistuitoare, vicii de tot felul, in fine, facand aproape in totalitate ceea ce am dorit asa cum am dorit, razand sau plangand in hohote, realizand destule, la nivelul meu, iar asta o spun din perspectiva hedonistului boem indragostit vesnic de viata. De toate. Ce poti gandi si negandi. Din perspectiva asta ma simt un norocos. Daca as muri maine (ceea ce jur ca nu-mi doresc, pentru ca iubesc mult prea mult viata si placerile ei trecatoare – sic !) consider ca as muri linistit. Apoi subit, implinind 30 de ani, un prag mai mult psihologic indus/impus (bine, si oarecum fizic, ca na…), vapaia de odinioara se domoleste, ma descopar mai potolit, mai cuminte, mai obosit, mai delasator, mai resemnat, mai blazat, (ultimele doua din urma de-a dreptul detestabile, oribile, grotesti si execrabile) nu neaparat mai intelept, pentru ca din perspectiva asta, mi-e cu atat mai greu sa spun ce vreau de la mine, de la viata, de la altii, si mai ales de la cine, ce as vrea sa fac, ce ar trebui sa fac – da, stiu ca nimic nu trebuie… - samd. Nu stiu ce e bine, cum e bine, cum e mai bine, si renunt la multe (pe care oricum gasesc ca le-am trait/facut deja)in favoarea altora, insa aici – vezi mai sus. Nu e urat, dar e mult mai complicat decat ma gandeam ca ar fi. Mi-e tare greu nu sa aleg, pana la urma urmelor,  imi e cvasi imposibil sa nu imi pun intrebari, sa nu despic firul, sa nu disec, sa hiper analizez, sa ma combat si sa ma contest pana la urma pe mine, ceea ce ma consuma enorm, e o batalie pe care nu intrevad cum as putea castiga-o vreodata, e razboiul de uzura, de gherila, prin hatisurile unei jungle din ce in ce mai bogate de al carei liman nu mai dau, daca oi da vreodata. Am 30 de ani si nimic, dar absolut nimic nu mi-e clar. Ce mi-e clar insa este ca acel cumul de experiente de dinainte, cu cat mai bogat si mai intens, il voi purta in mine tot restul vietii.  Iar memoria pe cat de selectiva, nu are inca, din pacate, puterea de a suprima cu desavarsire unele elemente.

Filmu rupt

Asta NU e scrisul meu.
Din cand in cand proliferez confuzia, mi-o atribui, substitui realitatea.
Nici sa ma futi cu bani...!!!

N-am sa ma simt relaxat niciodata cu tine.
Zgomotul asta ma darama. Ma inclina. (vocile? cum te opresti din gandit si de ce ne maltratam intr-atat?)
Am vizualizat cumva tractul urinar.
Oare toata lumea are o relatie la fel de intima ca mine cu cacarea, pisarea si basina?
Pesemne era un monocilindru.

> Ma urc in taxi la spitalul de urgenta Floreasca, directia Piata Rosetti. De cum ma sui, taximetristul, tinerel, cocalar, totusi decent si amabil, isi trage fesul peste urechi, porneste, si imi spune fara jena, la per tu, ca ma stie, m-a recunoscut dupa inele. Merg mult cu taxiul? Lucrez la spital? Discutam apoi despre stirile de la radio. Nu stiu ce minister a achizitionat o roaba la un pret de 32.000 de lei si saibe de 2 milioane de lei noi. Intre timp, observ ca nu a dat drumul la aparat. Pe drum, prin zona Batistei, un om fara un picior, in carje, ii face semn taximetristului. Soferul deschide geamul de pe partea mea, se apleaca peste mine si spune fara jena: Hai sa vedem unde merge si sa il luam si pe el. "Unde mergi unchiule? In Pantelimon! Atunci hai sus!"
Imi trag scaunul mai in fata ca sa incapa ologul. "Ce-ai facut unchiule? De unde vii?" zice taximetristul. "Eee, ce sa fac, am pus pe buze (sic!), ce ma mai intrebi..." zice ologul. Taximetristul apoi, catre olog, cu un cot discret si complice catre mine: "Da la picior ce-ai patit?" Copios. Ologul continua: "N-am mai vazut asa de pe vremea lu' Ceausecu (despre taximetristul care l-a luat)". Apreciativ si recunoscator, gasesc eu.
Ologul ma intreaba: "Si tu? Unde te duci?" La Rosetti, zic. Ologul catre taximetrist - La hotel Banat! O avea acolo o banateanca! Nuu, zic eu, ma duc sa iau un sprit. Sa iei? Pai de ce, nu poti sa iei de la alimentara?! Nu, zic, sa BEAU un sprit cu niste amici. AAA... sa bei, nu sa iei, zi asa! ...Si pe urma sa plece cu o fata! continua taximetristul.
Cobor la Rosetti, ii las ologul taximetristului, intinzandu-i 10 lei. Inchizand in urma mea usa, ologul zice: "Auzi, nu-mi dai si mie o fata...?"
Genial si suprarealist. M-am distrat teribil.

Despre mirosuri.

1. Cand miroase ceva nasol (de regula nasol, ca la frumos nu mi s-a intamplat) si nu iti dai seama exact de unde, abia cand realizezi care e provenienta, sursa acelui miros, cand o vizualizezi, o reperezi, parca acesta capata si mai multa amploare.

2. Fenomenul mirosului potrivit la locul potrivit. Mirosul oportun. Optim.
Sunt, de exemplu, niste situatii, eg. locuri, evenimente, stari etc., cand acolo miroase exact asa cum trebuie, cum ar trebui, cum te-ai astepta, in conformitate cu situatia, starea, emotia, evenimentul, etc.
Uite, de exemplu, eram la un concert de percutie, fluier si chitara, cu oameni putini, insa in sala mirosea excelent, in ton cu muzica, atmosfera, emotia, evenimentul - era fix ce trebuie. Si asta am mai sesizat-o de cateva ori in ipostaze de genul asta - de parfum/miros potrivit la locul potrivit. Acuma, de exemplu, mirosea a parfum misto, sau a mai multe parfumuri amestecate, dar armonios, suav, discret, , in perfecta concordanta cu situatia, starea si evenimentul.

> Nu o sa pot niciodata sa trec peste sentimentul oarecum nefiresc din momentul in care, la frizerie, te spala pe cap un strain. Adica, ultima oara cand m-a spalat pe cap altcineva, ori a fost mama sau tata, in cel mai bun caz, o prietena. Si acum experimentez o grija nenaturala, nefireasca, din mainile unui strain, care te scarpina usor, te maseaza ca pe copilul lor, te sterge in urechi, la ochi, pe fata. Tare cudat. Insa placut in acelasi timp. Si amuzant.

> La buda - cand eu sunt intr-o cabina si mai e cineva la pisoar, tocmai pentru ca am aceasta fobie de pisoar si de pisat in public (vezi o dezbatere anterioara), din  proiectia mea rusinata, timorata, incerc sa il ajut pe ala de afara, pisandu-ma zgomotos, ca sa ii dau incredere si curaj, sa ii fac si lui pofta.

{Aici tonul discutiei se va fi schimbat.}
Sau de ce nu ne-am meritat unul pe celalalt. De data recenta. Muie platitudinii nepotrivire de caracter.

Am sa rad, dar chiar e posibil ca blestemul ei sa existe. Iar eu sa nu pot fi fericit niciodata, cu nimeni. Mi se reveleaza cand si cand atat de pragmatic si real incat am impresia ca e evident ca traiesc o negare a realitatii obiective, similara nebuniei, maniei.

Compromisul - mi-am jurat intotdeauna ca am sa il refuz, am sa il resping vehement, ducand o cruciada impotriva-i, ca am sa il neg. Ca nu am sa ma limitez/multumesc niciodata la si cu el (bof, drama omului peste medie, meteahna cea mai grea e vesnica neliniste, nemultumire, cautare...). Insa viata ma invata ca el, compromisul, e ca un DAT. Simt ca face parte dintr-un proces de maturizare, de luciditate, o transformare necesara insa nu neparat dorita. Si constientizez astfel necesitatea compromisului. E necesar. E acolo pentru tine, ajungi la el, e inevitabil, ineluctabil, e parte din traseu la un moment dat. Si asta e trist.

Sinceritate - DA. Compar. Si raportez la trecut. Am elemente de referinta. Compar si traiesc adeseori din amintiri. Pentru ca vin cu un bagaj, cu un trecut. Nu e chiar atat de greu de inteles. Desigur, imi recunosc totodata meteahna, a dracului de grea. Trebuie sa invat sa gandesc lateral (apud De Bono). Asadar, ce mi se imputa e corect si justificat. Esenta e ca sunt construit deficitar - tot ce fac este sa acumulez, sa adun, sa ma incarc cu experiente si amintiri si trecut, insa imi e cvasi imposibil sa le purjez, sa le evacuez din sistem pentru a evolua. Incercsa vad diferitul, diferenta, sa o percep, sa o imbratisez, dar ma descopar reticent la schimbare, inevitabil intervenind blestemul comparatiei. Ea facea. Ea era. Ea dregea. As vrea atat de mult sa fi regasit asta la ea. Asta. Atat. Elementele alea misto. Boemia. Artisticul. Deschiderea. Voiosia. Nebunia. Scanteia. Energia. Si sa descopar ca are ea tot, toate atuurile in a fi ce trebuie. Cu tristete crunta o regasesc insa neprezenta, lipsita de nebunie. Da, vreau, chiar vreau, imi place, insa, o fi asta compromisul? Oare?! Pot accepta ce am respins mereu?! Cu ce pret?! Sunt oare autentic?! Nu sunt numai eu... Ranesc...?! Repet greselile trecutului...?! De ce raportez totul la trecut? De ce nu reusesc sa traiesc prezentul?!! De ce n-am incredere in mine, in ea.... Are tot. Are orice. Vreau. Imi place mult. Si totusi.
Nu stiu cat ar intelege ea din mine, cum m-ar lua, si cum m-ar interpreta, daca e pregatita, capabila, indeajuns de luminata incat sa vada, daca i-ar fi pe plac, daca ar intelege, daca ar accepta... boemia, nebunia, firea neobisnuita, altfel.... Ar fi ea apta, pregatita, doritoare de asa ceva??
E frumoasa. Isteata. Da, gasesc. INSA. E conformista. Corecta. Normala. Nitel neprezenta. Je-m'en-fiche-ista. Ca m'est egal. Totunista. Fara de parere. Atat ii lipseste in a fi perfecta. SIngura femeie cu care puteam proiecta un viitor lucid, matur, normal si luminos. Atat. Sa fie vie, spontana, aventuroasa. Nebunia. Unde e. Atat am sperat sa pot dezgropa scanteia pe care timid o ascunde in privire.

Grecul mi-a zis: teme-te de fantezie. Nu-i da mai mult de doua secunde. Caci e mult mai puternica decat vointa si ambitia la un loc si te va fi furat intr-o clipita.
[corolar] Nu da visului mai mult decat ceea ce este. Lasa planurile si promisiunile. Traieste in prezent.

You're somebody's dream to be with. Esti visul cuiva de-a fi cu tine.

> Trecutul si amintirea devin cateodata o flegma pe care o vanezi prin chiuveta cu jetul de apa incat sa o speli, insa ea nu se lasa, si evita dibaci scurgerea, sau ramane in loc, lipicioasa si mizera. Intr-un final iti vei invinge sila si o vei conduce cu degetul la canal. Pana atunci insa...

[FIN]

primo, niste dighitalnii protzess.

vezi...? ai rupt astea. 

[mortii cu mortii si viii cu viii. Te-am iubit draga. Esti viu? Nu? E, atuncea sa mergem mai departe.]

si secundo, niste film.