am vazut odata un post pe un blog cu o poza aglomerata, dezordonata, plina de dezarmare si balci post-modern, care mi-a ramas in cap si de la care am plecat cand am facut fotografia asta.
da nu asta e important. Important e ca am cultul obiectului, iubesc obiectele, mai mult ca pe oameni, tind sa cred. Sunt mai sincere. Daca le bibilesti, raman ale tale forever si te iubesc si ele, la randul lor. Si asta ma tine in viata, ma anima si ma impinge mai departe, sa exist si sa fac chestiile care imi plac, la nivelul meu.
Cum e si cu rolleiflexu din '32, cum e si cu mamiya (pe care o iubesc ca pe mama), cum e cu zenitul si practika, cum e acuma cu polaroidul 100 din '63. Sa le iei, sa le ingrijesti, sa le cureti, sa le modifici, si sa scoti iar, cu mana ta, sa produci ceva, sa vezi magia aia, sub ochii tai, e ca si cand ai fi inventat tu atunci chestia aia. E genial ca obiectele sa prinda iarasi viata in mainile tale, sa le mai dai un uz, sa le faci sa se bucure iar, sa mai traiasca un pic, sa mai bucure pe cineva cum au bucurat atunci cand au fost prima oara scoase din cutie. Si ulterior, le investesc cu semnificatii, si le dau plusvaloarea aia care le face, pe ele, pe obiecte, pentru mine, inestimabile si intimiste.
more to come. o sa bag un proiect numai pe polaroid. ca filmul e rar si scump, si tre sa fac ca alea 10 pozitii din pachet, developate in mana mea, numarand in gand 9j de secunde sau mai mult sau mai putin, in functie de temperatura de afara, cu "doamne-ajuta"-u ala de dinainte sa cojesc negativul, in speranta unei imprimari si a unei expuneri corecte... sa conteze.
adică poza lu kreatza.
RăspundețiȘtergere