inca odata, de data asta "pe curat".

  
Ca sa rezum in cateva vorbe.

   Pentru ca prima data cand l-am vazut, in alte circumstante, sa zicem ca n-am rezolvat nimic... nu s-a inteles, vremuri de (trista) amintire, prin prisma prezentului, etc etc, spalare pe maini si deja neimportant etc etc, m-am mai dus odata, de data asta singur, ca macar de compania asta pot sa fiu sigur forever.
   Bruxelles-ul e mai... altfel decat Parisul, totusi frumos. Oricum, o natie civilizata, politicoasa si zambitoare. Cel mai misto e sa te scoli devreme, si sa te pierzi pe strazile goale, pe la un 8 dimineata. Merita mai mult de 2 zile in fuga. Oricum, cea mai buna varianta e sa-l iei la picior, chiar daca asta inseamna sa iei antiinflamatoare 2 zile dupa. Daca vreti un curs rapid in cum sa bati Bruxellesul pe 3 axe, la picior in 2 zile, pot sa va explicitez – e fun, pt ca la un moment dat mi s-a terminat harta si nu stiam exact unde eram. Oameni deschisi, vii si tineri (la cap), dar nah, nu mai e deja nimic nou in asta.
   Reprezentatia lui Aznavour minunata ca de obicei, mai ales avand in vedere ca omul are 86 de ani, sa canti 2 ore jumate fara pauza, sa dansezi si sa interpretezi, e ceva deosebit, orice s-ar zice, de apreciat pana si pentru cei care nu sunt mari fani. Scund, micutz, adunat, cu pantalonii trasi foarte sus, imbracat, ca de obicei, in negru impecabil. Bonom, figura, caracter. Intinereste atunci cand canta. Cateva poze mai jos, atat cat am reusit sa fac, papparazo si incognito, pentru ca potera era maxima in sala de concerte, nunteleg de ce. Erai marcat cu laser, nu glumesc, veneau baietzii la costum si-ti dadeau peste aparat, la propriu. Si va dati seama ca le era greu celor cu telefoane sau aparate micutze. Noroc cu palaria, pe care am pus-o tactic, peste aparat. Mi-a parut rau ca nu aveam tele-ul al mine, cu un 200 iesea altceva. Majoritatea sunt crop din poze trase pe focala 70, iso 5000, maximum cat puteam cu obiectivul pe care l-am adus, si asa greu, fara sa am timp sa-mi fac nicio setare, balans de alb si expunere la oha, pt ca nu aveam timp si nu vedeam ce fac... deci tras cam in orb. Da nah, mai bine decat nimic. A cantat cu tot band-ul, cu fata lui, Katia. Non, je n’ai rien oublie, la Boheme, Morir d’aimer, si multe multe altele, din repertoriu.
   Dragutza faza intalnirii, intr-o cafenea cocheta cu un tip cu palarie, la fel ca mine, Laurent, 40 de ani, un francez care traieste de 20 de ani in Stockholm, are un restaurant si e bucatar – mare fan al lui Aznavour, venit si el tot singur, pentru concert, dar nu in aceeasi zi cu mine, ci la reprezentatia imediat urmatoare de la Anvers, parca. Am stat mult de vorba, am capatat o bere, si-am aberat despre muzica frantzuzeasca. El a mancat tot felul de scoici, eu am bagat un mare steak, medium rare. El a facut a doua zi toxiinfectie, eu nu. Sa nu uit sa-i trimt si lui cateva poze.
   Socul reintoarcerii in tara e mare, ca de obicei. Visul se sparge inca de la aeroport, unde faci coada cu romanashii jmecheri – chiar, oare se mai duce vreun roma in excursie, de placere, pentru vreun spectacol, pt vreo expozitie, ceva? Pentru ca de regula, tot avionul e plin de curve si frecatoare de bara, la care daca te uiti mai mult risti un sifilis prin simpatie, cocalari la pantofiori de piele, tigani sau tarani murdari de var. Si intrebarea majora ramane: 1. cine confectioneaza incercarea grotesca de geanta din rafie, un sac enorm cu manere si fermoir? si 2. ce dracului poti cara in ele, atat de mult, incat balotul sa nu se mai miste pe banda de transport? Dar cacaturile astea fac discutie separata, pentru ca pe romani ii recunosti imediat, oriunde ai fi, iar eu am facut tot posibilul sa nu ma asociez cu ei, confirmandu-mi inca odata si declarand, iarasi, public, iata, ca as fi primul care si-ar vinde tara la mezat, ca mi-e rusine de poporul asta, ca port vina de a fi roman, ca teoria genelor e corecta, segregarea rasiala si mai si, epurarea raselor, samd. N-am pic de patriotism si sunt mandru al dracului de asta, caci nu meritam niciun fel de salvare sau sansa.

Dar decat sa ne intristam, mai bine un cantec vesel sa cantam. Asa ca iacata niscai pozne, Bruxelles si maestrul Aznavour.

   

 

 

...et maintenant, Monsieur Charles. Cu muzica, cu tot. Unul din putinii maestri inca in viata, in fata caruia, mic, ma inclin. Isi canta viata, fericirea, dragostea, durerea, batranetea si tineretea. Le cam spune pe toate. Multumesc.
[da, acum e cazul sa oftati].