sin coherencia

--> Cat de naiv eram deunazi cand afirmam ca nu o sa ma supun niciodata compromisului. Nimic mai fals. O recunosc cu durere si mare amaraciune, intrucat realizez azi ca orice fel de alegere coporta un compromis intrinsec. Astfel, daca memoria nu ma inseala, o problema are mai multe alternative. Alternativele reprezinta solutionarea acelei probleme, insa niciuna dintre solutii nefiind  indeajuns de satisfacatoare. Alegi intre doua chestii (sau mai multe ?!) care se exclud reciproc. Oricare dintre alegeri presupune o disonanta cognitiva. Practic, renuntarea la un lucru in favoarea altuia. Ceea ce presupune defavorizarea celui dintai. Astfel, chiar si in situatia ideala in care punctele favorabile sunt superioare, cantaresc mai mult fata de cele nefavorabile, tot discutam de o renuntare, deci o neliniste, care compune, printre altele, drama omului modern si inzestrat cu oaresce inteligenta. Truism si corolar: cu cat esti mai inteligent, cu atat vei fi mai nefericit si mai chinuit in alegerile facute. Asadar, oricum ai da-o nu e bine, sau popular intelepciunea ne invata : si cu pula in cur si cu sufletul in rai nu se poate.  Solutie : sa dobandesti zen-ul si impacarea, balanta, incat sa poti accepta aleageara facuta, cu care oricum, ar trebui sa fii oricum fericit – pentru ca pana la urma, e a ta, proprie, voita, lucida, personala, sau cel putin ar trebui sa fie. Dar poti ? Poti pe dracu.

Candva, cateodata, mi-as fi dorit sa fiu atat de imbecil si limitat incat sa fiu perfect senin. Candva un prieten mi-a spus cum ca am fi amandoi sortiti, destinati vesnicilor intrebari si vesnicei nemultumiri. Si cumva cu jumatate de gura am ras, cu un ochi am plans, pentru ca tind sa ii dau dreptate prietenului in cauza, mai ales cu cat pot sa spun ca atunci trebuie sa fiu pregatit pentru o existenta a dracului de grea. Vesnica nemultumire si analiza continuua, dificultatea in a lua decizii – sunt toate extrem de greoaie si chinuitoare, consumandu-te enorm. Mare povara si mare cruce de purtat.

--> Acum. Din fericire, observatiile clinice m-au condus la concluzia ca din neliniste si nefericire se naste creativitatea. Actul creativ, tind sa o afirm (hic et nunc…), inmugureste frumos cand esti nefericit (mai putin din neliniste). Iata un posibil raspuns la faptul ca unii cauta, poate subliminal, situatiile defavorabile lor, spre a dobandi starea de mizerie. In care, iata, iarasi, altii se complac pe termen indefinit. Desigur nici paroxismul nu e de recomandat in astfel de machiavelisme, intrucat poate produce exact opusul – anume delasarea, irosirea galopanta si exponentiala a resurselor energetice si psiho-emotionale care nu duc, daca mai e nevoie sa o zicem, la nimic bun.
Daca n-am mai creat nimic demult inseamna ca am fost cel putin linistit, impacat, potolit, domolit. Accept asta? Da. Dar in detrimentul actului artistic care ma implineste. Asadar – cum poti fi impacat cu astfel de alegeri ?

--> La intrebarea (rautacioasa, malitioasa, tind sa cred, pentru ca esti intrebat de regula asta fix pentru a ti se confirma raspunsul pozitiv dinspre emitator, deci a ti se arunca in fata) esti fericit ? sunt rezervat in raspuns. Asa ca raspund ca fericirea este relativa, ceea ce este in fapt, cat se poate de corect, intrucat starea de fericire e subiectiva, raportata individual la nivelul asteptarilor si mai departe la grad de inteligenta, evolutie spirituala, nevoie primare samd. Corolar, produs candva doar pentru ca suna bine, caci conform explicatiilor de mai sus, nu sta neaparat in picioare : Cea mai dulce razbunare e sa fii fericit.

--> Toate lucrurile care imi plac cu adevarat le remarc abia dupa ce au trecut, si trec de regula atat de repede incat nu imi permit sa zabovesc asupra lors au nici macar sa le remarc. Revin apoi, dintr-o memorie vizuala, o pata optica, o imagine fantoma, remanenta, spre evaluare si regret. Corolar : (mai) toate lucrurile care imi plac le las in urma. Corolar : Cateodata nu remarci lucrurile daca te uiti direct la ele, daca le fixezi, ci le vezi daca te uiti in alta parte sau cuprinzi cadrul general. Atunci ti se arata si le percepi din ce in ce mai clare, mai evidente, undeva in neclarul si zonele periferice ale campului vizual si in extenso, perceptiv.

--> Caciula, in sinea sa, e un obiect penal, rusinos. Vezi caciula ca simbol al rusinii, acceptare-constientizare a statutului si raportului de forte, mototolita in mainile frematande ale clacasilor in fata boierului/stapanirii. Caciula ca simbol al umilintei. A te caciuli. Putine caciuli iti stau decent. If any. If ever.

--> Cateodata am impresia cu unii exista doar pentru a mai apuca inca o zi, adica doar sunt, fiinteaza, exista bazal, animalic, fara dialoguri interioare, dileme sau apasari, fara idealuri, nelinisti, fara pasiuni mistuitoare sau macar aspiratii si ambitii. Si atunci nu pot sa nu ma intreb de ce sa mai existi.

--> Diferenta intre posomorala si voiosie sau repaos psihic (mizer) si stare lucida, vigila, este de 2 beri.

--> Pe atat de special si diferit pe cum imi place sa ma vad (metehnele histrionismului care imi compune printre altele umoarea) pe atat descopar ca am trait, pana la momentul prezent, destul de banal si programat. Astfel, simt ca am avut o copilarie frumoasa, plina de joc, urmata de o adolescenta apoi de o tanara maturitate cu dileme, drame, traume, bucurii extatice, afecte, haos, oameni, bafta, intamplari, amoruri, prietenii, dragoste mistuitoare, vicii de tot felul, in fine, facand aproape in totalitate ceea ce am dorit asa cum am dorit, razand sau plangand in hohote, realizand destule, la nivelul meu, iar asta o spun din perspectiva hedonistului boem indragostit vesnic de viata. De toate. Ce poti gandi si negandi. Din perspectiva asta ma simt un norocos. Daca as muri maine (ceea ce jur ca nu-mi doresc, pentru ca iubesc mult prea mult viata si placerile ei trecatoare – sic !) consider ca as muri linistit. Apoi subit, implinind 30 de ani, un prag mai mult psihologic indus/impus (bine, si oarecum fizic, ca na…), vapaia de odinioara se domoleste, ma descopar mai potolit, mai cuminte, mai obosit, mai delasator, mai resemnat, mai blazat, (ultimele doua din urma de-a dreptul detestabile, oribile, grotesti si execrabile) nu neaparat mai intelept, pentru ca din perspectiva asta, mi-e cu atat mai greu sa spun ce vreau de la mine, de la viata, de la altii, si mai ales de la cine, ce as vrea sa fac, ce ar trebui sa fac – da, stiu ca nimic nu trebuie… - samd. Nu stiu ce e bine, cum e bine, cum e mai bine, si renunt la multe (pe care oricum gasesc ca le-am trait/facut deja)in favoarea altora, insa aici – vezi mai sus. Nu e urat, dar e mult mai complicat decat ma gandeam ca ar fi. Mi-e tare greu nu sa aleg, pana la urma urmelor,  imi e cvasi imposibil sa nu imi pun intrebari, sa nu despic firul, sa nu disec, sa hiper analizez, sa ma combat si sa ma contest pana la urma pe mine, ceea ce ma consuma enorm, e o batalie pe care nu intrevad cum as putea castiga-o vreodata, e razboiul de uzura, de gherila, prin hatisurile unei jungle din ce in ce mai bogate de al carei liman nu mai dau, daca oi da vreodata. Am 30 de ani si nimic, dar absolut nimic nu mi-e clar. Ce mi-e clar insa este ca acel cumul de experiente de dinainte, cu cat mai bogat si mai intens, il voi purta in mine tot restul vietii.  Iar memoria pe cat de selectiva, nu are inca, din pacate, puterea de a suprima cu desavarsire unele elemente.