Probabil ultimul targ al Bucurestilor

                                                                

    

Mi se pare remarcabil, fenomenal, cum o lume deschisa, a secolului XXI, o lume bransata la actual, o lume a brandurilor si a modernitatii, cu iPaduri, Zare si Versaci, ceainarii si librarii fine, se schimba total, intr-o suflare, dezvaluindu-se veche, neschimbata, blocata in interbelic sau  primii ani postcomunisti. Anacronismul e brusc, subit, frapeaza, infioara… sperie.

E de ajuns sa ma urc in tramvaiul 21, directia Obor-Colentia, via Mosilor. Duminica e zi de targ. E ora 10 si tramvaiul e deja plin. Oamenii insisi se schimba, fizionomiile se altereaza, vestimentatia se modifica. Apare primul crampei de incertitudine, de nesiguranta. Un om cu palarie si ochelari de soare ne muta pe toti din coada tramvaiului. Are cu el un ciobanesc “de Bucovina”, cum tine sa verbalizeze, vocal, oricand si oricui, interesat sau nu. Bietul caine, 11 luni aflam de la stapan, e dus la “targ”pentru a fi vandut. E o namila deja, imi ajunge pana mai sus de curea. Tremura, e lume multa, nu e obisnuit cu tramvaiul, in care, aflam, se urca prima data. Are o figura blanda, supusa, totusi nu ma indoiesc ca la cel mai mic semn de nesiguranta, ne-ar putea sfasia pe toti, mancandu-ne matele, inclusiv pe stapan. “Mi-am scos banii pe el” spune, desi nu mi-e inca clar cum, si acum “il dau, ce sa fac, vin sarbatorile, trebuie sa mancam si noi, sa bem”. O spune tare, atragand priviri. Bea vin rosu, acru, dintr-o sticla de nectar. Beleste falcile animalului legat cu o cordelina subtire pusa in doua, de bara din tramvai, si arata coltii, “caninii”, unui tigan interesat, care se uita… ca la urs. “Daca asta e boala mea, ce sa fac” spune stapanul. “Am prea multi si nu pot sa ii mai tin pe toti”. Mi se pare interesant, omul asta ar putea sta la bloc, s-a urcat la intersectia lui Carol cu Mosilor, zona de blocuri. Locul lui nu e aici. As fi tare intrigat sa vad apartamentul sau.

Tigani bubosi. Femei fara chip cu priviri pierdute si sacose de rafie. In fine, precaut, cautand sa simt in permanenta cu buca portofelul pe care nesabuit l-am last in buzunarul de la spate, ma strecor si cobor dupa doua statii, cu rucsacul ancombrant in spate. Sunt impins, bruscat, neferit, singur.

Pe lungul drum spre halele de carne, subiectele sunt nesfarsite, apar la tot pasul. Tigani soptesc “telefoane, telefoane”, altii “tigari, tigari”, cumva discret, incercand sa nu iasa in evidenta. Unii beau, altii cersesc de pe scaunelul de pescar, cu albul ochilor belit inspre in sus. Nu ma pot abtine in a ma intreba daca e o miscare studiata, jucata, sau daca femeia care repeta obsedant, aceeasi placa, cu un ton si o modulatie total nepotrivite, chiar are un handicap.

E lume multa, agitatie. Toata lumea se uita piezis, fetele sunt dezumanizate, privirile pierdute. Un individ merge grabit in spatele nevestei, cu o coaja de samanta atarnand in buza de jos, in timp ce mieji si alte coji de “floare” i se revarsa, violent proiectate cand si cand, cu tot cu sputa, pe jos.

O apuc printre tarabe. E un spectacol, un circ bizar, o sorcova grotesca, dar care ma fascineaza atat. Se vand haine ieftine, papuci de casa, slapi, treninguri, ligheane, linguri de lemn, funduri de lemn, galeti, multe plastice, diferite obiecte de uz casnic, perii de veceu, argint, aur, cercei, bratari, apanajul tigancilor infoiate cu 3 cojoace si broboade in cap, trase peste caciuli. Se vinde miere, balnuri care nu au conoscut vreodatat decat plasticul, nicidecum animalul, peruci, jucarii sclipitoare, cromate. E zarva, un murmur constant te insoteste, tonuri, inflexiuni si onomatopee se amesteca, rezultand un uruit bizar care te opreste parca din dialogul tau intern, care cumva te arunca intr-o transa a mobilitatii. Trebuie sa merg inainte, nu trebuie sa ma opresc.

Drumul lat de printre tarabe se casca pe ici pe colo in unghere slab iluminate. Mai multe tarabe, cosmelii si casute din lemn sau termopan ieftin, dupa caz, pe care primaria sau administratia pietelor le-a cladit in incercarea de a reglementa cumva haosul asta bizar. Se vand brazi. Multi brazi. Lumanari, coroane, furtunuri de dus, cu sau fara “para”, robineti, saibe, garnituri. Se vand cizme de cauciuc, gumari, galosi. Un mos incearca direct pe asfalt, o cizma noua din cauciuc albastru-verzui. Scoate un picior cu o soseta neagra dintr-un pantof negru dintr-o imitatie rigida de piele scalciata. E vocal, se tocmeste, se targuieste, o femeie tanara il insoteste, analizeaza produsul, vanzatorul gesticuleaza larg.

Piata te asalteaza. Mergi inainte, tu si cu tine, tinandu-ti mainile aproape de corp. Priviri, figuri. E clar ca nu sunt din filmul asta, si asta se simte. Inamicul te simte. Ca niste caini, simt mirosul fricii, se uita iscoditor. Inca n-am scos legitimatia de la NYIP, nici aparatul, totusi rucsacul mare si negru din spinare atrage priviri. Paznicii-gluma sunt tot dintre ai lor. Oricum nu te-ar putea ajuta si oricum n-ar fi convinsi in demersul tau fotografic, de documentare. Mi-am mutat insa portofelul in buzunarul din fata al pantalonilor. Ma impunge in locul lasat liber acum ceva timp de apendice. E bine.

Studiez fizionomii. N-am niciun dubiu asupra teoriei evolutioniste a lui Darwin. Ma incred in genetica, si stiu, vad, mi se confirma si mi se demonstreaza “la cald” ca am de-a face cu niste fiinte, niste fapturi, care exista, traiesc, dar pe care cu greu ii pot numi individualitati, persoane, …oameni.

Nu ma intelegeti gresit. Ii iubesc. Ma fascineaza. Pentru mine e un spectacol desavarsit. Ii studiez ca un copil plin de nesat rasfoind un atlas biologic, descoperind animale nemaivazute din indepartata jungla amazoniana. Le caut privirile, le studiez fugar. Nu mentin contactul mai mult de o fractiunde de secunda. Dar imaginatia, mintea lucreaza. Am pulsul marit. Descopar fascinatia omului pentru grotesc. Ceva e rau, e bizar, e gresit, dar totusi nu te poti opri din a privi, a studia, a face inferente. Mi-e evident ca aici nu e chip de ratiune, de relationare, de explicatii, de argumetare, de discutie, de conversatie. Sau esti ca ei, sau te uiti inainte, te misti mecanic, verbalizezi interior, iti faci treaba, si ai plecat, fara sa te opresti. Tiparele lor psihice sunt diferite, daca sunt. Reprezinti o amenintare pentru existenta si lumea lor, pentru activitatea lor. De-ar sti ca nu-mi doresc decat sa ii cunosc, sa ii studiez, sa ii imortalizez. Dar nu e chip si loc de explicatii sau povesti. Nu e timp. Fiecare pentru el. S-ar devora intre ei la cel mai mic semn de actiune diferita, si cu siguranta m-ar devora pe mine. Le vad privirile. Doamne, privirile. Le vad trasaturile. Spun multe, mi-e clar, imi reafirma convingerea ca poti, intr-adevar citi un individ dupa fizionomie. Retardul sever, lipsurile, deficientele, reducerea mintala, toate sunt inscrise exact in topografiile unei harti fizionomice exacte. Nu e loc de indoiala. Gena este diferita aici. S-a dezvoltat si a supravietuit brutal, frust, rugos. Sunt fiinte ale actului, nu ale rationalului. Traiesc prin actiuni standardizate, bine definite, de emanatie profund concreta, a actului, a faptei, a actiunii. Ei FAC, pentru ca asa trebuie, instinctual, pentru a supravietui si continua sa existe. Nu ma indoiesc – nu e vorba de niciun act al ratiunii, al trairii interioare, psihice, emotionale. E vorba de existenta hic et nunc. De la fizionomie, gesturi, acte de vorbire, pana la vestimentatie, mi se arata evidenta de netagaduit a calitatii slabe, deficitare, a materialului genetic. Atentie insa – acesti indivizi sunt niste supravietuitori, bine adaptati unui mediu ostil, in care coexista, in urma unor instincte, mirosuri hormonale rudimentare, instinctive, bazale.

Ma decid intr-un final sa intru in cladirea din caramida rosie, inalta, a pietei, zona vechilor hale de carne. Descopar la o privire de ansamblu, ca halele sunt un cub, lipsit de orice fel de arhitectura sau detaliu. Sunt un corp imobil, gigantic, din caramida rosie, vopsita. Sunt un patrulater, un monobloc bazaltic, parca prabusit, cazut din spatiu, si infipt pe locul asta din vremuri pe care istoria nu le mai stie. Tot targul, toate tarabele, tot talciocul asta, bazarul asta dantesc, sunt parca vechile asezari de ev mediu, care imprejmuiau cetatea, in afara zidurilor ei. E vulgul, noroiul, sobolanii, pisatul si cacatul din sant, haznaua, cocioabele, colibele, grog-ul, ciuma si holera, curvele mizere cu tatele pe afara, batranii lunatici fara ochi si dinti care vorbesc singuri, copii murdari si goi – targul asta e toata mizeria de langa vechile cetati, aciuierea bizara din afara zidurilor ei. Iar halele rosii, piata monobloc, sunt fortareata, care domina peisajul.

Patrund greu, printr-o mare de fiinte (vezi descrierea mai sus), urc niste rampe vechi, pe care le asemuiesc podurilor cu lanturi de peste santurile de aparare ce imprejmuiau cetatea. Stiu unde o sa ajung. Sunt deja fascinat, nerabdator, si inca n-am ajuns in miezul interior, in camera faraonului. E plin de rosu, roz sangeriu, purpura, culori tari, vii, organice, lumini difuze, haos, penumbra, negru. Mase de fiinte intr-o miscare continua, aleatorie, dezordonata, dezatomizata, intocmai unor furnici bezmetice, unui roi de pasari sau albine cu simtul directiei si al grupului anulat, o ureche interna defecta, un milion de spermatozoizi dintr-o spermograma aducatoare de vesti triste unei tinere familii. Ma echilibrez, ma ajustez, caut sa raman in picioare. Urmaresc, observ, imi fac loc, miros, vad. Caut unghiuri. Observ. Sunt asaltat de atata informatie vizuala. De fapt, toti stimulii au cote maximale. Creierul lucreaza la capacitate maxima, e prea multa informatie. Planuiesc. Ascult. Studiez. Planific. Nesiguranta devine apasatoare. Ma misc grabit, asemeni lor, cu miscari bine determinate, insa tremurande. Ma retrag langa o usa masiva metalica, pe care o vada deodata venind inspre mine. Ma feresc. Reiau. Las rucsacul jos, scot aparatul. Doamne, n-am cum sa trec neobservat. Inchid rucsacul, il iau in spate, il securizez. Imi atarn legitimatia la vedere. Parca ar conta, sau parca mi-as fi pavaza… e atat de mica, cum sa incap cu totul in spatele ei, un plastic, o poza si niste inscrisuri?! E ca si cum as arata un insemn masonic unui vierme si m-as astepta sa priceapa... Inutil.

Pornesc. ISO mare. N-am timp, trag rapid, instinctual, impins, impuns, inghiontit. Rucsacul ma dezechilibreaza, mi-a modificat centrul de greutate. Nu dureaza mult pana sunt remarcat. Luat la ochi, in colimator. Cine sunt?! De ce fac fotografii?! N-am voie cu aparatul!!! De unde vin?! Cine m-a trimis?! De unde sunt?!! Baiguiesc ceva, mormai, ca ei, ma strecor, merg mai departe, nu pot sa ma opresc, nu am voie, nu e chip. Nu ma pot concentra. O iau razna si bulesc diafragma la un cadru interesant. Dracu stie cum invart de rotite. Se tipa. Se ridica vocea. Ma retrag repede, ma afund mai mult, cautand sa scap de vacarm si de gesturile, privirile si glasurile care se impotrivesc. Arat fugar legitimatia. Ce gluma! Am suparat animalele, am trezit bestia. Se duce vestea, se raspandeste. De n-ar fi in spatele galantarelor cu mate si bucati de animal, m-ar linsa. Au cutite mari, ascutite. Topoare mici, cu lama mare. Hacuiesc placid, cu privirea goala si mainile pline de sange, halci de animale agatate de carlige mari si ascutite prin cranii, cavitati oculare sau raturi. Un individ se agita in spatele unei tarabe. N-am ce cauta aici!! De unde sunt?! Cine m-a trimis?!! N-am voie!!! De ce vin singur sa fac poze?!! …Sa vin cu cineva!!! Aparatul atrage priviri, se gesticuleaza, nu eu sunt inamicul lor, ci aparatul, lentila. Mi se lasa de inteles ca mi-l pot confisca. Sau ca oricu, as putea fi prada unor gesturi de natura sa atenteze la siguranta mea si a echipamentului.

Apuc sa mai trag cateva cadre, din mers. Fugar. N-am timp. Nici pentru tehnica, nici pentru unghiuri. N-am unde sa imi stabilesc postul. Caut un refugiu, dar ma misc greoi. Nu pot sa gandesc, sa fac ce trebuie. Ma infior cand realizez ca sunt singur, expus, intr-o zona de razboi, inconjurat de sorturi rosii, halate patate de sange, cutite, apa si dejectii pe un ciment alunecos. Caut refugiu. Am ragaz pentru a ma gandi un pic, dar vad in departare priviri, discutii aprinse, gesturi. Sunt aratat cu degetul. Dau rucsacul jos, securizez aparatul. Imi smulg grabit legitimatia din piept. Gata. Sunt doar un trecator, cu un rucsac. Inregistrez in mine, pe banda magnetica a sinelui, fotografiez in substanta cenusie, pentru mine. Regret. Imi fac loc, si cu pasul grabit, redevin inobservabil.

Oua. Stive de oua. Mate. Gaste cu matele pe afara. Copite de porc. Urechi. Capete. Mate. Ficati, plamani, bojoci. Burta. Multa burta. Zemuri care se revarsa peste incaltarile mele. Cozonaci. Carlige, perii de veceu. Parti pe care nu stiam ca un animal le poate avea in el. Organe neidentificate. Mase de carne, grasime. Mate. Gaturi. Gaini belite. Capete, gheare.

Lumina. Aer. Imi croiesc drum din afara sanctuarului in care un ritual satanic era in curs de desfasurare.

Doua tiganci ma flacheaza. Sa ma opresc, imi spun, sa imi ghiceasca. “Ai o suparare mare” imi spune una. Si renunta, o las in urma, dar o azmute pe cealalta, mai batrana, mai versata, care mai face cativa pasi. “Tu suferi dupa o femeie” imi arunca cealalta, din spate, de unde am lasat-o.

Ma sui grabit intr-un taxi si revin in orasul actual, la nici 2 kilometri distanta.

In loc de postscriptum.

De-ar fi glie pe jos, carute trase de cai, gaste in sac si porci tarati de-o sarma de raturi insangerate, de-ar fi noroi si balti pana la genunchi, de-ar ploua si de-ar suna clopotele in zare, Oborul ar fi ca acum 100 de ani. Este un targ al zilelor noastre, dar ramas, neindoios,  in vremuri apuse, cu tot ce tine de un targ, de la fapte si locuri, pana la oameni. Am mai trait odata sentimentul, ce-i adevarat cu o intensitate mai mica, intr-o plimbare de la Filaret, 11 iunie, pana la Unirii, inclusiv statia de metrou. Bucurestii raman un targ talciocizat in care fotografi de strada ar gasi subiecte nesfarsite pentru ani buni de acum incolo. Spre diferenta de vechile targuri insa, cei care le populeaza s-au schimbat, in rau, s-au adaptat modificandu-se genetic, regresand psihic si fizic, dezvoltand colti, furie, ace cornoase, glande veninoase, de otrava si acid improscatoare. Fotograful care se inhama in a-i descoperi trebuie sa se inarmeze cu rabdare, curaj, tarie de sine, putere, versatilitate si energie mistuitoare. Nu strica o incursiune in fotografia de razboi si de front, pentru ca daca atunci, camera obscura iti conferea statut si atragea recunostinta pentru impresiile fotografice capturand figuri pitoresti si zambitoare, acum aparatul de fotografiat modern si masiv e arma ta incarcata si atintita asupra oricui care iti devine automat inamic.

In tot cazul, recomand o incursiune, macar plimbata, intr-o alta lume, iar fotografilor tarie si curaj. Fiti cu bagare de seama.

       

   

                          

Tanti Sofica e tare de isprava.

Tripul la Sofia cu trenul, la cuseta, a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut demult, un gen de highlight al ultimei perioade, care n-a fost tocmai cea mai fericita. O sclipire de geniu a bunului C.

N-are sens sa spun, ca si iesit parca pentru prima oara din tara (de fiecare data o sa ma socheze asta, o sa ma impresioneze contrastul si comparatia cu saraca realitate de pe-aci), ca toate functioneaza, e ordine, curatenie, oamenii sunt extraordinar de deschisi, amabili, respectuosi, n-au caini vagabonzi, n-au boschetari, n-au ciori, sau in tot cazul, incomparabil, au mult mai putine cacaturi decat la noi. Cladirile sunt frumoase, chiar daca nu frapeaza arhitectural, dar sunt insa curate, ordonate, pentru ca in modestia lor, nu pot spune saracie, totul e mult mai coerent, inchegat si placut. Isi poarta simplitatea (in cel mai frumos sens) cu mandrie si frumusete.

In cartierul minunat in care am stat, cu stradute plinde de puburi, inguste, cu piatra cubica si sensuri unice, ma simteam cumva ca in Praga sau in Quartier Latin din Paris. Aveam totusi un sentiment amuzant ca eram cumva un trimis al rezistentei intr-un Berlin sau intr-o Varsovie a anilor 50, ca trebuia sa livrez un mesaj, sa obtin un act sau o informatie, si totusi sa ma feresc de un oarece serviciu secret trimis sa ma intercepteze. Genial, oricum.

Si inca ceva, care imi sustine si imi alimenteaza ca de obicei, teoria darwiniana a geneticii dupa care ma conduc: in Sofia, in decurs de ~ 52 de ore m-am indragostit, si eu si amicul C, de cel putin 20 de ori, sa nu mai zic ca as fi putut iubi de cel putin 2 ori (atentie, vorbesc de lasat viata asa cum se prezinta ea acum, mutat la Sofia, casatorie, camin si copii). Demne de notat si de pastrat in sufletzi au fost Krista, o poezie de femeie, frumoasa ca o dimineata de Craciun, chelnerita in pub-ul irlandez de pe strada noastra, Teodora, pustoaica desavarsita dintr-un club absolut genial, si Kreatza 2(nu ii stiu numele), doar ca mai frumoasa – un spectacol de par cret si roscat, de-o frumusete si-o dragalasenie dezarmanta. Au sofiotzii niste femei care te lasa oprit in plina strada, cu mainile atarnand flasce pe langa corp, ca o marioneta cu sforile taiate, bouche bée total. La capitotul asta, vin si zic, ca femeile, in proportie de 95% au ochii albastri. Sau verzi. Cine ma cunoaste, poate intelege ce efecte are asta asupra psihicului meu subred. Mai bine de 95% dintre femeile de pe strada sunt aranjate, dar in niciun caz ostentative sau cautand sa impresioneze. Sunt simple si frumoase, cu piele fina si alba, imbracate decent si cu gust. Vorba bunului C, pana si uratele lor sunt mai frumoase. Concluzionand, genetic vorbind desigur, suntem de vreo 10 ori mai corciti, mai balcanici (in sensul cel mai prost), mai latini si mai nimic decat slavii astia puri. D’aia vin si zic, ca si eu si C eram cel putin mai linistiti (daca nu fericiti) ca gena noastra nu e deloc pur romaneasca.

Aici imi rad in barba, dar nu prea e rasul meu – Dumnezeutzul dragutul, e un mare glumet. Mi-a scos in fata femeia aia pe care o tot caut dar n-o gasesc, posibil iubirea vietii, dar unde… tocmai la Sofia!!!

Categorisind un oras dupa 3 aspecte (oamenii, in special femeile, sistemul de transport si deschiderea la minte in mai toate aspectele ei), Sofia bate la cur Bucurestiul in toate privintele, scurt si fara drept de interpretare sau apel. E un oras unde esti bine primit, tratat cu decenta si respect, in care toata lumea e amabila, un oras – atentie – fara zgomot!, unde ti se zambeste fara motiv pe strada, cu parcuri imense si bulevarde late, cu piete, expozitii, teatre, happeninguri si cladiri ingrijite, un oras foarte curat. Pana si cersitul e demn, cumva nobil. Bulgarii isi poarta cu demntitate simplitatea si modestia. Pana si mahalalele lor au un aer decent si pitoresc. E un oras care te lasa sa ii iei pulsul asa cum se cuvine.

In fine, prin comparatie cu alte orase sau capitale europene, Sofia nu este nicidecum fabuloasa, magica, dar nici nu incearca. Este atat cat este si cred sincer ca este destul (oricum Bucurestiul iese din discutie, pentru ca nu are absolut nimic de aratat), e de-o coerenta uluitoare, copleseste prin atmosfera… este, in fapt, un oras placut, amabil, care te primeste si te plimba de mana, nu te asalteaza.

Mancare nota 10, feeling nota 11 (ce sentiment extraordinar in cluburi si baruri, cat Creedence am putut asculta…!), distractie si frumusete pretutindeni, lucruri placute, absolut nimic neplacut de la primul pas pe peronul garii si pana la intoarcere – si asta venind din partea unui tipicar dement ca mine.

Reafirm prietenia romano-bulgara, le sunt recunoscator pentru ca m-au primit, si oricine se grabeste sa faca afirmatii pripite despre bulgari, e un mare, mare dobitoc. 

Plec cu inima zdrelita in concretetea fina si simpla a femeilor bulgare, si cu o clanta a teatrului National din Sofia J, via distinsului C, pe care il apreciez pentru ideea extraordinara a tripului.

Nazdravie!